Bătrâneţea e departe de noi, nu-i aşa?

Suntem tineri. Suntem la început de drum şi totul pare minunat. Ce e aia bătrâneţe? Ne întrebăm sau nu ne întrebăm. Trecem pe lângă persoanele în vârstă şi le privim ca pe nişte fiinţe dintr-o altă lume. Avem speranţe, visurile sunt explozive, idealurile sunt atât de înalte încât privirile noastre nu percep realităţi imediate. Nimic nu ni se pare imposibil. Universul s-a născut pentru a ne sluji. Cine să ne stea în cale?

Însă drumul pe care îl parcurgem, cel puţin deocamdată, are un singur sens. Foile din calendar încep să cadă una câte una. La început lin, insesizabil. Urmărim, apoi, din ce în ce mai curioşi, transformările care intervin asupra noastră, pentru ca, în cele din urmă, să ajungem la acele expresii, pline de nostalgie, dar şi sanctuare ale cunoaşterii, ale evoluţiei: „pe vremea mea…”, „când eram eu tânăr…” etc.

Îmi pare rău că atunci când bunicii mei încă mai trăiau nu am ştiut să „profit” de experienţa lor, de amintirile lor. Eram…prea tânără şi nu eram conştientă de bogăţia, de tezaurul pe care le aveam în faţă. Da, aşa consider eu bătrâneţea: un tezaur. Un cufăr vechi de lemn găsit într-un pod, un cufăr plin de praf ale cărui balamale scârţăie atunci când îl deschizi. Tot extraordinarul se află acolo. Istorie, biografie, experienţă, tradiţie, morală, demnitate, încăpăţânare, hărnicie, auto-ironie, înţelepciune…Sunt doar câteva dintre cuvintele care îmi trec prin inimă atunci când scriu pe hârtia minţii cuvântul bătrâneţe. E ceva…captivant.

Bâtrâneţea este o victorie. Nu a trupului, bineînţeles. Bătrâneţea este o victorie a spiritului. Dacă ai ajuns cu bine la o anumită vârstă şi dacă eşti mulţumit de ceea ce ai realizat, da, te poţi numi învingător. Eu am avut norocul să-mi cunosc şi trei dintre străbunici. Şi pot, la rândul meu, să le povestesc celor dragi mie întâmplări trăite alături de ei. Bunicii mei îmi povesteau despre străbunicii lor. Experienţa a aproape 200 de ani se află în amintirea mea. În ani pământeşti, pentru un om, zic eu că e mult.

A ajunge cu bine la bătrâneţe e cea mai mare cutezanţă a omului. Bine, bine, veţi spune. A merge în cosmos e mai mult decât asta. Eu cred că e altfel. Tehnica a evoluat şi evoluează mereu. Se vor întâmpla „miracole” ştiinţifice când nici eu nu voi mai fi. Dar a ajunge la o anumită vârstă şi a vorbi cu seninătate despre moarte, aşa, de la egal la egal, mie mi se pare culmea îndrăznelii unui om.

*

Acestea şi multe altele, sunt motivele care ne-au determinat să oferim celor vârstnici, dragi nouă, o modalitate de a comunica societăţii opiniile, propunerile şi, de ce nu, ofurile lor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s