Tag Archives: datini

23 aprilie – Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruinţă

Se spune că în vremea domniei împăratului Diocleţian, trăia în cetatea romanilor un ostaş viteaz, pe nume Gheorghe. El era născut din părinţi creştini şi învăţase cu râvnă, încă din tinereţe, preceptele credinţei creştine.
 
La vârsta maturităţii, Gheorghe, un om chipeş şi bine făcut, se face remarcat prin mari fapte de vitejie în multe dintre războaiele purtate. Împăratul Diocleţian l-a recompensat cu dregătorii fără a şti însă că era creştin.
 
Vâzând cât de mult ura Diocleţian creştinii şi cu câtă cruzime îi ucidea, într-una din zile, Gheorghe îl întreabă pe acesta şi pe sfetnicii săi de ce îi prigonesc cu atâta răutate pe creştini. În loc să-i răspundă, împăratul îl întreabă pe Gheorghe cui i se va închina – zeilor sau Dumnezeului său. Gheorghe îi răspunde că i se va închina lui Dumnezeu.
 
Auzind una ca asta, Diocleţian porunceşte să se aducă scânduri în care erau înfipte cuie şi o roată mare, pe care să fie legat Gheorghe. Prin învârtirea roţii, trupul acestuia este sfâşiat de cuiele ascuţite de pe scânduri, însă Sfântul Mucenic rabdă cu bărbăţie supliciul şi se roagă în continuare lui Dumnezeu.
 
Văzând perseverenţa credinţei lui Gheorghe, Diocleţian porunceşte să se aducă încălţăminte de fier care să aibă în talpă cuie. Apoi, încălţămintea este înroşită în foc şi Sfântul Gheorghe este obligat să se încalţe şi să umble aşa. În dimineaţa următoare, Diocleţian, aflând că Gheorghe este viu şi sănătos, porunceşte să i se dea să bea otravă, însă, spre marea lui mâhnire, nici prin această metodă nu reuşeşte să-l ucidă. Văzând una ca asta şi fiind foarte supărat şi pentru că împărăteasa Alexandra se convertise la creştinism şi se închina lui Hristos, Diocleţian porunceşte ca toţi creştinii să fie scoşi din cetate şi ucişi. Pe drumul de osândă, împărătesei îi slăbesc puterile şi cere să se odihnească puţin. În timp ce se ruga lui Hrisos, şi-a dat duhul. Continuându-şi drumul, Sfântul Gheorghe, ostenit şi vlăguit, îşi dă şi el duhul în timp ce se roagă. Era 23 aprilie.
 
În calendarul creştin, ziua de 23 aprilie este închinată marelui mucenic şi cavaler al creştinismului, Sfântul Gheorghe din Capadocia, martirizat sub împăratul Diocleţian în anul 303 e.n. şi venerat atât în creştinismul occidental, cât şi în cel oriental. În evul mediu, Sfântul Gheorghe a fost considerat patronul cavalerilor, al cruciadelor şi luptelor împotriva păgânilor, ocrotitorul unor oraşe ca Geneva sau Moscova şi chiar al unor ţări, precum Anglia sau Germania.
 
Cultul acestui sfânt, pe care legenda îl prezintă drept ucigătorul balaurului din oraşul Selente din Libia şi eliberatorul prinţesei Aia, a fost deosebit de pregnant şi pe teritoriul ţării noastre, unde marele erou al creştinătăţii a căpătat atributele unei divinităţi autohtone a vegetaţiei de primăvară, iar numele său popular, Sângiorz, a fost asociat sărbătorii începutului de an agro-pastoral.
 
Ziua sfântului a fost socotită de popor drept adevăratul început al primăverii: „Sfântul Gheorghe când aleargă cu calul său împrejurul pământului, iarba înverzeşte, codrul înfrunzeşte, pământul se deschide şi primăvara vine” (E.N.Voronca, Datinile).
 
Se mai spune că Dumnezeu i-a încredinţat „cheile vremii” cu care el deschide sezonul cald, în timp ce Sfântul Dumitru (Sâmedru, 26 octombrie) îl închide. Se zice că între cei doi sfinţi (?) ar exista o prinsoare pe viaţă şi pe moarte: dacă la 23 aprilie (după stil vechi) codrul nu va fi înfrunzit, Sfântul Dumitru îi va lua viaţa Sfântului Gheorghe şi invers, dacă la 26 octombrie vor mai fi frunze în copaci ( I. Ghinoiu, Vârstele timpului). Românii mai zic: „Sf. Gheorghe tocmeşte şi Sf. Dumitru plăteşte”, deoarece exista tradiţia năimirii ciobanilor şi văcarilor în ziua de Sângiorz, iar plata se făcea toamna, la Sâmedru.
 
Ziua Sfântului Gheorghe era marcată prin numeroase practici de magie agrară. Astfel, în preajma zilei de 23 aprilie se aduceau la case şi la grajduri crengi verzi de mesteacăn, de stejar sau de fag; oamenii se împrourau, adică se stropeau cu apă sau se spălau cu roua dimineţii pentru a fi sănătoşi peste an; copiii şi tinerii făceau focuri şi săreau peste ele pentru a se purifica; fetele recurgeau la diferite acte de magie erotică, iar flăcăii porneau în căutarea comorilor ascunse în pământ, deoarece se credea că, în această noapte, deasupra comorilor arde o flacără; mamele se sculau de dimineaţă, culegeau urzici şi-i urzicau pe toţi cei din casă „pentru a fi sănătoşi si spornici la lucru”.
 
Se considera că în această noapte sunt deosebit de active duhurile rele, mai ales cele care iau „mana laptelui” sau „mana câmpului”. Pentru a preveni invazia lor, toată noaptea se cânta din buciume şi fluiere, se făcea zgomot cu obiecte metalice, iar intrările în ocolul vitelor şi în grajduri erau astupate cu crengi de rug, măceş sau mărăcini.
 
Datini şi credinţe
 
Rugul verde reprezintă o datină din ajunul Sfântului Gheorghe, care constă în punerea unor glii de iarbă verde la stâlpii porţilor. De asemenea, se pun crenguţe verzi de salcie, păr, măr, fag, gorun, frunze de leuştean sau ferigă şi alte verdeţuri la ferestre, la uşi şi la streaşină pentru a întâmpina cum se cuvine bunăvoinţa lui Dumnezeu, care acum descuie pământul ce rămâne aşa până la Sfântul Dumitru. Glia verde este pusă şi sub cloşcă, pentru ca puii ce vor ieşi din ouă să fie feriţi de boli şi rele.
 
Focul viu este tot o datină din ajunul Sfântului Gheorghe când în fiecare familie bărbatul ia două lemne uscate şi le freacă până se aprinde focul în sobă. Cine poate ţine aprins acest foc tot anul, acela va avea mare noroc şi răul îl va ocoli. Cu acest foc, gospodarii ocolesc animalele, cu credinţa că aşa le purifică şi le feresc de boli. La munte, oierii fac două focuri (aprinse tot prin frecarea a două lemne), iar când acestea sau mai domolit, sar de trei ori peste ele. Apoi sunt trecute printre cele două focuri şi oile. Purificarea oilor se mai poate face cu ajutorul unui vas în care se află un amestec din untură de porc negru, usturoi, laptele câinelui, leuştean, pelin, scaieţi, boz, frunze de salcie cu mâţişori peste care se pune jăratic. Se plimbă acest vas fumegând pe lângă oi şi pe lângă ugerele acestora.
 
Alesul reprezintă o datină a păstoritului prin care stăpânii de oi împreună cu păstorii hotărăsc timpul când sunt scoase oile la păscut, locul unde oile vor paşte, locul pentru stabilirea strungii şi locul pentru coliba păstorilor.
 
Riturile de stimulare a „sporului” la oi sunt practicate mai ales în momentul sosirii la stână a femeilor. Ele vin cu vasele descântate şi purificate aducând şi un colac ritual, numit colacul oilor, preparat din grâu curat şi uns cu gălbenuş de ou. Colacul ritual se pune la gura găleţii de muls laptele, servind în acest caz şi drept „cerc magic”.
 
Sân-Georgiu sau Sân-Gheorghe, numit în popor şi Cap de primăvară, este una dintre cele mai iubite sărbători la români, deoarece la această dată reîncepe un nou ciclu al vieţii în natură şi al celei agricole şi zootehnice.
 
Surse: Ivan Evseev, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească;
             Ioan Ţoca, Sărbători religioase, datini şi credinţe populare.
 
Urare de primăvară: ivanuska   celucrufrumos   zamfir pop zamfirpop  blogulise   dumitruagachbibliodevafiliala3  intamplarisavante   cammely   lunapatrata  danieltg  teonegura   diversediversificate  plutacupaparude    elenaniculescu   rolia2012